Urarea tradiţională de 15 septembrie

Când aveam unde să mă duc în mod special de 15 septembrie, adică la şcoală, zilele se terminau undeva alergând să prind loc într-un autobuz luat de la capăt. Era amuzant pentru că plecam toţii cu tramvaiul, vreo 3 staţii şi apoi făceam sprint printr-o intersecţie plină numai ca să găsim locuri în faţă, la geam, într-un autobuz care avea să ne ducă acasă.

Era degeaba. În următoarele 10 minute tot centrul oraşului se bloca, iar un drum de 10 minute cu piciorul se transorma în jumătate de oră de transpiraţie. Îi invidiam pe cei care stăteau comod în maşini, ascultau muzică şi nu se grăbeau nicăieri.

Azi nu mai am ce căuta la şcoală şi nici prin autobuze n-am mai pus piciorul de ceva timp. Am ajuns să fiu unul din cei care nu se mai grăbesc, care stau jos şi aşteaptă să treacă. Ce? 15 septembrie, ziua cea mai aglomerată din an, vzibilă în sictirul poliţistului care m-a pus să trec pe roşu şi în coada de maşini de pe şoseaua Cotroceni, de pe Splai, de pe bulevardul Unirii, de peste tot.

- E bine că au ieşit garcea în stradă, de data asta se pare că nu i-au prins nepregătiţi.
- E rău pentru că încă se lucrează şi la Pasajul Basarab, şi în pasajul Unirii, şi în Băneasa.
- E de asemenea rău că încep să apară tot felul de imbecili care n-au ce căuta în stradă: vezi blonda cu telefonul lipit de ureche, EOS negru, număr de MH şi cu 11 şi cu nişte litere care-mi sună a guvern toată ziua — blocată într-o intersecţie, desigur.
- Parcă e mai liber decât în alţi ani, totuşi, sau n-am eu ce căuta prin oraş la ore de vârf (?). A se vedea mâine.

Aşa că nu-mi rămâne decât să sper că poate anul ăsta o să fie mai bine, poate n-o să trebuiască să traversez nicio intersecţie blocată, poate reuşim să ne civilizăm. Până atunci, luaţi nişte muzică de luptă şi hai în stradă!