Acum vreo săptămână mergeam liniştită spre serviciu dimineaţa când am dat de o bombă din asta. Era o tanti pe la vreo 45 de ani care se ţinea bine de volanul unui Passat negru. Când era linie dreaptă, mai mult stătea. Când era curbă, trecea de două ori de pe o bandă pe alta de parcă era pe tarla şi plimba vaci. Am depăşit-o, după care s-a băgat iar în faţa mea într-o curbă din asta, m-am plictisit iar în spatele ei la drum drept, pentru ca într-un final glorios să taie trei benzi ca să facă dreapta. Logică 0.

Azi după-masă am văzut cea mai mişto fază de trafic din ultima vreme, de-aia de-mi ies din pepeni imediat pentru că nu am o cameră montată pe bord. Eram în intersecţia Elisabeta cu Academiei, venind dinspre Universitate. Şi fix în mijlocul intersecţiei, toate maşinile se opresc buluc şi încep să claxoneze aiuritor. Era o blondă într-un Passat care bloca banda 2 încercând să facă stânga pe Academiei. Pentru cine nu ştie, strada Academiei are sens unic ŞI NU E ĂLA!! Încă mă întreb CUM dai să faci stânga, vezi că pe strada respectivă sunt maşini la stop, toate cu farurile spre tine şi fără loc printre ele şi insişti să stai acolo să se oprească ăia să-ţi facă loc. Nu-i nimc, gagica a rezolvat problema: a făcut stânga pe următoarea stradă, pe Calea Victoriei, pe unde oricum e interzis la stânga, dar măcar sensul unic e potrivit.

În sfârşit, încă o poveste, nu cu un Passat, cu cu un VW Phaeton. Phaetonul ăsta arată el ca un Passat mai mare, dar e mai puternic, mai scump. În schimb trage tot la blonde, atât de bine încât am stat la un moment dat 5 minute să-l scoată una din parcare. Am stat, adică eu, cei din spatele meu şi alte două benzi, pentru că maşina, în varianta ne-limuzină, are 5m lungime!

Până la proba contrarie, deci, nu vă mai lăsaţi Passatul pe mâna soţiei.

video de la Hotnews

Mie mi se pare interesant, deşi 25 de lei pentru câteva maşini distruse e un pic cam mult. Ca idee, sunt curioasă cum a ajuns gagica aia să se dea în condiţii din astea, când pe mine nici la cursul de conducere defensivă n-au vrut să mă ia.

Acum nu-mi e foarte clar dacă mi-a crescut toleranţa la manifestările astea, dacă s-au împuţinat sau dacă pur şi simplu nu mai am timp să colind colţurile de străzi şi trotuarele devenite parcări în acelaşi stil. Cert e că nesimţiti încă există, aşa cum ne povesteşte blonda care gândeşte.

Ce faci, deci, când stai la stop şi intră unul în tine? Păi dacă daunele sunt insignifiante şi n-a fost cu rea intenţie, pleci mai departe. În Bucureşti nu merită să te stresezi pentru o zgârietură pentru că i se poate întâmpla oricui, pe loc sau în mers, cu intenţie sau fără. Poţi să ţi-o faci şi singur, poate să sară o piatră, poate să se întâmple orice. De-aia există asigurare.

Dacă e cu rea intenţie, se complică treaba. Pentru că te enervezi. Te enervezi până în pânzele albe, iar dacă autorul mai şi fuge de la locul accidentului, deja avem o problemă. Iar dacă o reclamaţie la poliţie e too much of a fuss (deşi o văd ca singură soluţie, plus că la coadă la secţia accidente uşoare te calmezi grupa mare), încerci să-l pedepseşti pe nesimţit.

Şi totuşi cum? Faima online nu cred că are prea mult efect. Poate doar dacă se enervează omul că i-ai dat numărul de la maşină pe blog şi începe să te sâcâie şi mai tare. Altfel, şansele ca cineva să recunoască numărul ăluia în trafic şi să se ducă să-i dea două după ceafă sunt minime.

Poţi să încerci să-l faci de râs pe net, ceea ce poate funcţionează (pe principiul pitzipoanca şi cocalari), dacă e un om care frecventează mediul ăsta. Dacă are o Dacie mai bătrână ca tine, e mai greu.

Ce-aş încerca să fac ar fi să popularizez cazul cu ajutorul poliţiei (nu degeaba sunt ei şi pe Twitter şi pe FB) şi poate de-aici iese ceva constructiv şi in real life. Şi probabil că aş mai trece prin aceeaşi intersecţie la aceeaşi oră, cine ştie cum ar reacţiona un proprietar de Dacie mai slab de înger.

Revenind la online: cum îi pedepsim pe nesimţiţii din trafic cu ajutorul blogurilor? Am parcat de-a-n pulea e cam mort, dintrafic se vrea pozitiv şi poate cineva ar trebui să centralizeze all the bitching around the blogosphere. Just my tuppence worth.

Explicaţia e simplă: e mai ieftin decât la noi. Un search superficial pe Google întoarce pagini întregi de rezultate, firmuliţe şi personaje care se ocupă de toată birocraţia pentru 5-600 de euro. Nu numai că poţi să-ţi cumperi o maşină vechiuţă din vest şi s-o foloseşti fără să plăteşti taxele alea verzi care enervează pe toată lumea, dar băieţii se ocupă şi de rezidenţa ta temporară în Bulgaria sau de transferul maşinii pe alt nume în caz că n-ai energie pentru asemenea aventuri.

Nu ştiu cât de eficient e, în sensul că nu îmi e foarte clar cât de mare e economia, problema mea e alta. Vara asta s-au înmulţit maşinile înmatriculate în Bulgaria în ultimul hal. În Bucureşti, da. Chestia e că parcă sunt toate la fel: maşină născută în anii ’90, eventual un pic şleampătă, condusă nebuneşte de un bărbat de vârstă mijlocie. Nu-i bai, că am văzut şi câte-o femeie, conducând la fel de aiurea. Adică oamenii ăştia parcă nu conduc ca la Bucureşti, prea îţi taie faţa, prea nu ţin banda, prea habar n-au pe unde ar trebui să se încadreze ca să le fie simplu.

Şi-atunci, mă întreb: or fi bulgari pe bune sau doar băeţi de-ai noştri care au făcut o economie? Şi dacă sunt de-ai lor –  ce caută pe la noi şi de ce au numai maşini dubioase şi de ce conduc ca pe tarla? Voi ştiţi ceva?

Încadrare temporară — începutul anilor ’90. Legalitate estimată — zero.

Cine îmi spune primul pe unde le-am găsit câştigă parcare legală pentru o zi.

Pe de altă parte, pentru că am o superstiţie cum că roadtripul nu începe până nu… începe, vom lăsa entuziasmul şi concluziile pentru după şi ne vom concentra pe harta Petrom ca să găsim locuri de văzut şi următoarea benzinărie. Nu mă plăteşte nimeni să zic asta, dar după campania Redescoperă România am devenit client fidel, bineînţeles în limita existenţei benzinăriilor în drumul meu.

Până la întoarcere ne auzim pe hash-tagul #prinromania de pe Twitter, pe care o să-mi permit să-l împrumut dacă îmi permite 3G-ul, wi-fi-ul, coborâtul de la volan şi etc, etc. Tai-tai, zic!

Ai putea să fii şi politicoasă, în condiţiile în care nu ţi-ai plătit parcarea.

Care parcare bineînţeles că e plătită de la începutul anului şi care politeţe în ale parcării s-ar manifesta în primul rând prin a nu parca maşina pe locul altcuiva pentru că e la umbră. Dar uneori e mai simplu să laşi bileţele anonime în parbriz dacă te trezeşti cu un ştergător ridicat. Până la urmă, ce era să fac? Mâine o luam de la început, că dacă nu era Golful, era un ditai gipan care ocupă două locuri.

Long story short, cineva îmi ocupă locul de parcare plătit, eu îi ridic un ştergător pentru că e a nu ştiu câta oară şi tot eu mă trezesc cu bileţele din astea dulci în parbriz. Anonime, asta mă deranjează, pentru că dacă ştiam a cui e maşina discutam mai simplu faţă în faţă şi rezolvam misterele.

Şi tot eu aveam acum un an obrazul prea subţire ca să-mi rog vecinii să ridice o rablă de pe locul meu (pe care nu parcase nimeni vreo doi ani, pentru că n-aveau ce) sau ca să-mi las maşina într-un colţ fără marcaje sau spirit de loc de la primărie, numai pentru că ştiam că e un vecin care parchează acolo în fiecare zi. Şi mă durea sufletul seara şi încercam să compun mesaje drăguţe pe care să le las prin parbrize (toate începând cu îmi cer scuze şi încheiate cu numele complet şi numărul apartamentului) pentru că habar n-aveam cine sunt oamenii respectivi şi pe la etaj îi găsesc.

Uneori am senzaţia că era mai simplu când băteam un bulevard cap-coadă seară de seară pentru un amărât de loc al nimănui.

PS: Nu suntem în State, dar cu puţină imaginaţie se poate şi la noi. Remember boieru‘?

Stăteam şi mă gândeam cum se dădea examenul de conducere acum 70 de ani. De fapt, mă întreb dacă exista vreo procedură, sau pur şi simplu era un drept acordat celor care aveau acces la un autovehicul şi ceva experienţă cu el. Oare trebuia să ştii cum funcţionează? Şi dacă da, pe ce maşină exact se dădea examenul?

Mai mult de atât, vă imaginaţi traficul de Bucureşti în 1940?! De la bunicul, fost taximetrist, şofer pe la ministere şi ambasade, ştiu că maşinile erau un lux. Îmi povestea că lucra într-o vreme pe un taxi şi avea staţia la Piaţa Romană, undeva în faţa KFC-ului de azi. Lesne de imaginat că atunci nu se punea problema unei parcări ticsite şi a unui bulevard cu 4 benzi pe sens plin la orice oră. Probabil în afară de taxiuri mai existau câteva maşini care tulburau liniştea urbei în miez de zi.

Tot bunicul îmi povestea cum nişte ani mai târziu ajunsese să conducă pe autostrăzile din Austria şi mergea cu 220 la oră cu un BMW. Posibil o exagerare, dar ceea ce ştiu cu siguranţă e că undeva pe la sfârşitul anilor ’80 un ţânc de copul şi de sex feminin pe deasupra era constant oasepete pe la Ciclop şi prin parcarea subterană de la Intercontinental. Pentru că pe acolo avea bunicul treabă cu maşina ambasadei.

Iar dacă eu pot vorbi doar din amintirile altora pe care oricum nu prea am de unde să le împrospătez, vă recomand blogul Volga Neagră şi posturile despre maşinile anilor 1940. În mod clar acum 70 de ani un permis de conducere era o raritate, iar o maşină cu atât mai mult.

Zic, bine — e rost de aventură Dau telefon la poliţia rutieră, ca pe vremea când fostul meu prieten fost poliţit lucra la ei. 9544, foarte drăguţi băieţii, chiar şi la 8 jumate seara. Foarte sigură pe cunoştinţele mele, cer adresa din sectorul 4, ne mai conversăm, mă pune să-i confirm că au ridicat-o ca nu cumva să fie un furt (like I was supposed to know…), după care îşi dă seama că Unirii e de fapt în sectorul 3 şi mă îndeamnă să sun la 9543, ridicări maşini sectorul 3.

Iar de aici începe aventura, pentru că:

• La numărul respectiv n-a răspuns nimeni.
• Am căutat pe net şi am mai găsit două numere.
• Unul dintre ele era greşit, ni se dă cel corect, sunăm şi de fapt ajungem din nou la sectorul 4. Între timp pornim spre Republica, unde cică ar fi sediul firmei care se ocupă de maşinile ridicate în sectorul 3.
• Mai încercăm o dată, ni se confirmă că maşina ar trebui să fie totuşi în sectorul 4 (bitches, never mess with my Bucharest street knowledge again) şi ni se dă un alt număr. Întoarcem şi pornim spre bulevardul Metalurgiei.
• La numărul ăsta răspunde cineva care n-are legătură cu poliţia.
• Pe undeva pe la Timpuri Noi îmi încerc farmecele şi mă duc să vorbesc cu un băiat staţionat într-o maşină de poliţie. Ei nu sunt de la rutieră, sunt de la comunitară, uitasem să mă uit ce scrie pe maşină. Ne ajută totuşi cu un nr. de telefon.
• La numărul respectiv dăm peste un cu totul alt serviciu al poliţiei care ne dă un alt nr. de telefon, yet again, la care nu răspunde nimeni.
• Între timp ajungem la capătul bulevardului Metalurgiei unde dăm peste alţi garcea, care ne explică unde exact se află firma respectivă. Surprinzător sau nu, deşi adresa spune bd. Metalurgiei, maşinile sunt pe Drumul Jilavei, străduţa de lângă cimitirul Eternitatea, undeva pe dreapta — nu se poate rata dacă reuşeşti să găseşti străduţa.
• 500 de lei şi 10 minute mai târziu, maşina e recuperată, dilema locului de parcare mai mult sau mai puţin legal rezistă.

În schimb sistemul ăsta în care nu ştie stânga ce face dreapta şi e imposibil să primeşti o informaţie coerentă e naşpa rău. Adică pe mine dacă mă trimiţi în Metalurgiei, ştiu pe unde mă duc, şi mai ştiu şi cam prin ce sector mi-am lăsat maşina. Dar mă îndoiesc că e aşa de simplu, mai ales când ţi-o ridică pe a ta proprie şi personală. O fi oare gândit special ca să nu-ţi găseşti imediat maşina şi să fie nevoie să plăteşti şi o zi de “custodie”? Sau e doar făcut româneşte şi mai departe nu contează. Iar dacă la Autosal Expert se poate plăti cu cardul ca să-ţi poţi ridica maşina, deja trăim într-o ţară civilizată…

Nu închei cu adresele centrelor ăstora care ridică maşini, ci vă îndem să vă notaţi numărul de la poliţia rutieră — 021-9544 — mai simplu de apelat în caz de necaz decât de găsit stabilimente din astea diavoleşti după indicaţiile mele.