… înainte de înviere.

My car is up for a face lift. Stricăciuni sunt mai multe, şi estetice şi de esenţă, iar toată treaba asta pare să dureze circa 1000 de ani. Azi în sfârşit a ajuns în service, după ce aseară a făcut vreo sută de kilometri aiurea prin oraş pe la marginea lui, doar cu mine, ca să nu mă uite.

Ne-am distrat testând jucăriile alea de pe Kiseleff, care nu funcţionează niciodată corect. La 60 arată 50, la 80 arată 75, asta pe sensul spre Arcul de Triumf, că pe partea cealaltă mai mult de 20 la oră se pare că n-aveam, hehe. Apoi, the classic: Otopeni şi retur, calea Victoriei, splai, roată la Palatul Parlamentului şi bd. Unirii cu căsoiul în oglinda din stânga. Parcă mergea mai bine, că ştia că azi în zori se termină distracţia.

Iar la 9:30 fix am parcat-o în curtea din Pipera unde aud că o să stea cel puţin 10 zile. Mai aud şi nenumărate lucruri bune despre mâinile pe care a picat, mai ales că sunt rapizi, ceea ce nu s-a prea adeverit. Dar bilanţ şi reclamă (pozitivă sau negativă) despre service facem la sfârşit. N-a plâns, deşi am dus-o la tăiere, la propriu.

Distracţia a început când mi-am dat seama că trebuie să ajung de singură înapoi în oraş. Aflasem că pot să iau un microbuz până la metrou, ceea ce ar fi rezolvat problema. Atâta că la metroul din Pipera n-am călcat în veci, nici în el şi nici pe lângă, cu niciun mijloc de transport. Din fericire, instinctul citadin nu mă înşeală niciodată şi am coborât fix în faţa gurii spre subteran, gură pe care însă n-am reperat-o fără ajutor şi numai după o plimbare extinsă prin faţa corporaţiilor din jur.

Stupid, butI got to see Pipera. Pipera care e o salată de murături asortate asezonată cu gropi, prin care se circulă gâtuit, cu străzi pe care abia încape o maşină, cu trotuare pe care ţi-e frică să mergi, cu zone prin care n-ai ce căuta cu piciorul şi cu scurtături inexistente. But, hei, living in the suburbs!

Doar nu puteam să scriu despre trafic de Bucureşti şi să omit subiectul ăsta. Din păcate am experimentat pe propria piele (adică vopsea) faimosul procedeu de rezolvare a accidentelor uşoare, dar tot răul e spre bine. Data viitoare măcar ştiu ce să fac.

Deci ce faci când eşti la două străzi de casă, trafic normal, ud şi mâzgă pe jos, dar n-ai viteză şi păstrezi o distanţă mai mult decât decentă faţă de autovehiculul din faţă şi totuşi nu poţi să opreşti? Faci poc! şi te trezeşti cu o listă luuungă de elemente constituente care trebuie înlocuite. Dar s-o luăm pe rând.

Primul pas e să convingi provincialul căruia i-ai lăsat puţină vopsea pe bară că dacă sună poliţia n-o să vină în veci nimeni să constate ceva. Apoi îi explici că ştii cum să ajungi în Candiano şi că ar fi cazul să te urmeze, că nu vrei să te duci cu el la un service de cartier să-i rezolvi problema pentru că va trebui cândva s-o rezolvi şi pe a ta (şi pe bună dreptate, cu o capotă îndoită nu prea e amuzant să te plimbi prin oraş pentru totdeauna).

Aşa că încerci să parcurgi cât mai repede următorii paşi obligatorii: înhăţat formular din biroul 3, completat rapid cu datele din buletin, permis, contract CASCO, contract RCA şi amuzat desenând schiţa accidentului. Apoi repede înapoi la intrare să-l prinzi pe domnu’ poliţist când dă ture la constatări (eventual de uiţi atent la propria maşină să nu-i scape ceva) şi în final la coadă în ordinea numerelor de pe tricouri.

În stil Băsescu, primeşti 3 puncte de penalizare şi amendă 100 RON în 48 de ore. Simplu şi rapid dacă ştii ce să faci, vreo 3 ore jumate dacă te încăpăţânezi să te descurci singură. Sau dacă celălalt participant la trafic pe o planetă mai îndepărtată decât a ta.

Pentru că da, celălalt participant la trafic n-are buletinul la el, îi arde de glume cu femei la volan, se dă mare expert şi nu e în stare să completeze un amărât de formular. Apoi, în contextul alergat seara târziu după un xerox ca să-i pasezi copie după RCA să-şi facă bara, începe să apese pe butoanele din prorpia ta maşină (de ce oare au oamenii impresia că trebuie să foloseşti avariile ca să ieşi dintr-o parcare!?), dar revine la sentimente mai bune când descoperă că nu eşti chiar noob şi mai poţi să faci şi parcări laterale. În final îi spune poliţistului că erai depaaarte şi nu ştie de ce n-ai reuşit să opreşti. Şi că nu e vina ta.

La 10 seara pleci de la poliţie cu amenda şi constatarea şi a doua zi dimineaţa te prezinţi la asigurator. Nu mai contează că parcarea e interzisă în faţa sediului acestuia (e summit!) şi că trebuie să-i târăşti pe băieţii la costum prin noroaie ca să îşi facă poze. Nici că mâine (tot summit!) trebuie să te plimbi până în Pipera. Ţi se oferă cafea şi cărţi de vizită, ţi se recomandă un service mai rapid, ţi se strânge mâna şi te simţi într-o lume (ţară?) normală.

Am de înlocuit vreo 8 chestii. Cu totul. Deşi avariile sunt greu observabile dacă nu eşti atent sau dacă nu te uiţi din profil la capota boţită. Pentru că sunt din plastic, nu pentru că aveam viteză. Pfff. Deci va urma povestea cu service-ul!

În sfârşit… când vezi trei oameni stând pe trotuar în dreptul unei treceri de pietoni, pe sensul celălalt, nu opreşti brusc în caz că se hotărăsc să treacă!! Pur şi simplu. Nu că aş susţine că nu e vina mea, este, chiar şi oficial, dar totuşi.

Ieri a fost marea simulare. Bineînţeles că n-am reuşit s-o ratez nici p-asta.

Cel mai deranjant e că au blocat străduţele care dau spre culoarul unic, plus o altă serie de scurtături inofensive. Nu e corect să eviţi o intersecţie plină (din cu totul alte motive, e una din alea în care se lucrează intens) şi să sfârşeşti pe un traseu de vreo 3 km fără ieşire. Fără nicio ieşire. Încep să mă gândesc la semnificaţia adevărată a culoarului: de fapt, culoarul e pentru noi, unic, singur, fără varinate, iar restul oraşului e al lor.

Păi e corect aşa? 2 ore din Grozăveşti până în Tineretului.

Partea a doua a urmat seara, în buricul târgului. Calea Victoriei blocată, străzile adiacente la fel. Zeci de maşini căutând loc de parcare în zona BCR-ului de la Universitate, adică dat ture în lipsă de inspiraţie şi în imposibilitatea de a mă apropia mai mult de destinaţie. Brusc vestele verzi aduc nişte garduri şi blochează şi Elisabeta, astfel încât din cerculeţul magic nu se mai putea ieşi. Deloc! )

Dar răzbunarea e dulce. Ştiaţi că dacă tot restul oraşului e împânzit de veste verzi la orice oră din zi şi din noapte, culoarul a rămas nesupravegheat după ce s-a încheiat simularea? Şi că e fun să te plimbi printre jaloane pe Kiseleff şi printre parapeţi la Arcul de Triumf şi mai ales pe asfalt ca-n palmă şi drum drept? Este!

Dimineaţă erau veste-verzi la fiecare colţ de stradă şi mi-e teamă că acolo au rămas până seara târziu. Dar s-a circulat, deşi era aglomerat, nu se stătea deloc, ceea ce până la urmă e mai bine decât să recuperezi pe străduţe ce-ai pierdut în intersecţie.

M-am trezit cu o hârtie pe parbriz, undeva la vreo 5 km de Palatul Parlamentului, în direcţia opusă oricărui punct de interes, prin care Poliţia Rutieră mă ruga să nu mai parchez acolo până pe 5 aprilie. Eh, serios?

Revin cu detalii. Deocamdată se pare că toată lumea se agită un pic inutil.

O experienţă interesantă (NOT!) şi ieşită din comun e un ambuteiaj într-o zi însorită de duminică. Iar dacă spun că nici nu e vorba de DN1 la intrarea în Bucureşti, pun pariu că am captat încă vreo doi ochi atenţi.

Prin Pasajul Lujerului şi prin Militari n-am ce căuta în mod normal. Se mai întâmplă să ajung dacă trebuie s-o tai din Drumul Taberei spre Herăstrău sau spre centru, dar numai la ore indecente sau în zile indecente (zile indecente = zilele alea când mintea nu-ţi mai funcţionează pe modul scurtături, când Cantemir-pasaj-Magheru-Piaţa Victoriei pe banda a doua e cea mai normală rută posibilă — şi pe bună dreptate: oricum nu prea ai pe cine să ocoleşti).

Cum ziceam, azi am luat-o prin infamul pasaj şi am rămas la mijloc. Stând. Cu un radio care deja îşi pierdea semnalul, tramvaie (ahem, metroul uşor) trecând voios pe lângă mine şi mai încolo cu întrebarea îndreptăţită pe buze: va reuşi băiatul cu rabla din faţă să plece cu frâna de mână sau trebuie să mă opresc şi mai în spate!?

Şi-am tot “stat” până hăt în Crângaşi, aparent fără motiv. La un moment dat mi-am scos omniprezenta dar puţin folosita hartă şi am început să caut o cale de scăpare. Unde naiba să scapi când ai ajuns pe un pod!? Ce pod? Podul Ciurel, de care auzisem săptămâna trecută că va genera blocaje pentru că se lucrează. Păcat că n-am reuşit să fac legături până n-am văzut numele mare pe hartă. Cum spuneam, nu prea am treabă cu zona aia.

Întrebări: de ce se blochează circulaţia pe kilometri întregi dacă se lucrează pe o arteră adiacentă? (Aparent doar Splaiul era închis, n-aş zice că în mod normal sunt atâtea maşini care vor pe-acolo şi în mod excepţional şi-au schimbat ruta.) De ce nu se deblochează la prima intersecţie care oferă variante ocolitoare, ci mult mai încolo? De ce arterele astea frumoase cu două benzi punct, fără maşini parcate pe margine, cu ditai linia de tramvai separată mi se par groaznic de claustrofobice?

Pe de altă parte, thank God it was a sunny day. Având în vedere că pe acolo n-am trecut niciodată altcumva decât în viteză, abia acum am ajuns să observ cum arată zona (sa zicem, faţă de acum 10 ani când mai aveam treabă cu tramvaiul 41). Şi arată într-adevăr bine. Trotuare aranjate, oameni care se plimbă, parc, câteva clădiri noi, asfalt ok. Privelişte impresionantă de sus, din capul podului Ciurel asupra blocurilor din cartierul Crângaşi. Per total, ar fi meritat o poză.

În jur de 30 de ani, căsătorit şi eventual cu un copil mic. Uşor observabil prin prezenţa scaunului special în dreapta-spate. Conduce la ore de vârf pentru că trebuie să ajungă la jobul prost plătit la ora 9 şi pentru că pleacă de acolo (cu direcţia jobul prost plătit al soţiei fără permis) la ora 17. Mai conduce duminica, când se deplasează în Militari sau într-un oraş cu <50 000 de locuitori, la părinţi sau socri.

Desigur, din aceleaşi motive enunţate mai sus, la volan poartă aproape întotdeauna costum — acelaşi — şi ascultă Europa FM. Loganul a venit cu casetofon, iar cocoşul din casă a decis că mai bine cumpără jucării la copil şi plăteşte rata la apartament decât să dea banii pe distracţii de genul ăsta. Sau pe jante.

Şoferul de Logan albastru e calm în trafic. E obişnuit cu aglomeraţia şi o acceptă. Ştie pe ce bandă trebuie să se încadreze din punctul A până în punctul B şi pe ea rămâne. Ocazional, mai lasă câte o muiere cu maşină de două ori mai scumpă să se bage în faţa lui. Alteori nu ştie cum să reacţioneze: se întâlneşte în intersecţie cu… un alt şofer de Logan albastru. Acum cine mai are prioritate!?

Într-o dimineaţă parcam grăbită şi perfect legal în faţa unei anumite instituţii, îmi înhăţam geanta şi porneam spre locul de interes. Adidaşi, blugi şi-un hanorac. Brusc apare dintr-un boschet un paznic care îmi face semne disperate să mut maşina mai în spate. Că eram lângă o poartă şi avea loc şi un camion să intre prin ea, oricum fără sens. Mă conformez.

Într-o altă zi parcam tot în faţa instituţiei. Fustă, trenci, eşarfă şi ochelari de soare. Nici măcar tocuri. Din boschet sare bineînţeles eternul paznic, ia şi mută nişte fiare care blocau ilegal un loc de parcare şi îmi face un semn discret să-mi las maşina acolo.

????

Am stat şi am întors problema pe toate părţile, dar ajung la aceeaşi concluzie: de-aia sunt aşa multe bote sub înfăţişare de femei care se avântă în trafic — măcar problema locurilor de parcare e mai simplă pentru ele. )

S-au întâmplat următoarele evenimente.

Poate aşa ar trebui să fac şi eu de fiecare dată când îi văd pe gigeii de la poliţia comunitară cu un singur far, anume nu ăla care trebuie să funcţioneze noaptea orice-ar fi sau când se apucă alţi gigei tot cu caşchetă să întoarcă în intersecţie, peste trecere de pietoni, linii continue şi toate cele, în timp ce şoferul vorbeşte la telefon “fără dispozitve mâini-libere”, sau când mai au 10 cm şi îmi fac praf picioarele pe trecerea de pietoni, sau când sau când. Desigur, fără girofar şi “regim prioritar”, că alea nu se folosesc decât când patrulează aiurea pe străzi şi în parc sau când se întâlnesc la o shaorma în acelaşi parc, lângă băieţii care fac grătar la 2 noaptea pe treptele de la Palatul Copiilor.