Dimineață am plecat mai târziu spre serviciu și evident că a fost ceva mai aglomerat, evident că era să nu găsesc loc de parcare, evident că toată ziua a fost o nebunie. În afară de asta, m-am întâlnit în trafic cu inamicul. O mașină foarte foarte verde, foarte Renault, acceptabil de veche și coupe. Inamicul parchează în fiecare zi acolo unde parchez și eu, tot dimineața la ore imposibile pentru corporatistul obișnuit. Știu asta pentru că e evident, e verde și un model greu de zărit pe străzile noastre.

Ei bine, de dimineață m-am întâlnit cu inamicul la vreo două intersecții înainte de destinație. Ooooh, ăsta o să-mi ia ultimul loc de parcare dacă nu fac ceva repede. Așa că l-am depășit pe prima linie dreaptă, tacticos, imediat de zona unde se îngustează drumul. I-am simțit apoi respirația în ceafă pe străduțele alea unde trebuie să mergi ca melcul ca să eviți gropi. Și îl vedeam țâșnind pe neașteptate pe ultima linie dreaptă. Simțeam că vrea, simțeam că știe că o să trebuiască să mai dea ture nenumărate până va găsi un alt loc. Dar nu m-am lăsat până n-am ajuns în parcare.

În timp ce închideam victorioasă portiera, iar el trecea învins pe lângă mine, i-am prins pentru o secundă privirea. Răzbunare. Traffic is a jungle, baby. 😛

Follow