18:30. Adică ora la care se blochează traficul mai peste tot prin oraș. (Asta-i axiomă, esențialul e să ajungi cât mai aproape de destinație înainte de 18:30.) Reușisem să ajung până în intersecția de la Unirii, venind dinspre Palatul Paralamentului. Coloana de mașini s-a oprit evident la stop, eu am aruncat o privire rapidă după spălătorii de parbrize probabil deja ascunși prin canale — e mult prea frig chiar și pentru mine — și-am ridicat volumul muzicii.

Eu în mașină cânt. Cânt și când nu sunt singură și când mi se spune să tac. De fapt, în mașină am cele mai mari șanse să nu mă audă nimeni, așa că de ce nu. La stop e într-adevăr o problemă, dar obișnuiesc să-mi asum obiceiurile de traficantă. Deodată apare el. Nu ăla de la Village People, ci ăla de-al nostru de la poliția comunitară. Echipat exemplar. Avea și carnețel de amenzi și părea să fi încheiat satisfăcut un proces verbal. Bineînețeles că m-a văzut și-a ridicat o sprânceană. Eu i-am dat înainte, cum ziceam, mi-o asum. Plus că atâta vreme cât nu mă jucam cu niciunul din dispozitivele electronice din dotare, mai ales că oricum stăteam la stop, n-avea ce să zică.

Jur că am avut senzația că începe să dea din fund. Ok, am eu fantezii cu polițiști, dar băiatul ăsta era magnific. S-au aprins și luminile pe bulevard ca niște reflectoare, mașinile se mișcau, eu cântam, el era polițist. It’s fun to stay at the uaaaiemsiiieeei... Lipsă de somn, cu siguranță. M-am trezit în momentul în care s-a urcat într-o mașină civilă. N-am înțeles. N-am înețeles dacă am luat-o razna, dacă îmi imaginez aiureli sau dacă e de la trafic. Io așa zic. Că altfel m-aș urca în metrou. Nu că-i mai bine să vezi polițiști dansând pe stradă de cât să inspiri arome naturale prin mijloacele de transport în comun? Este?

Follow