Category Archives: povești

Sensuri unice și clădiri distruse

13/06/2011 pif Leave a comment

Ajung după mai bine de un an pe strada Dumbrava Roșie. Zi aleasă atât de prost încât să fie probleme cu traficul și cu parcarea, doar o dată în an devine Arthur Verona pietonală, o dată în an aducem mucegaiul de tip Vama Veche în București.

La Grădina Icoanei se parchează pe interzis. Nu-i nimic, asta se întâmplă și în celelalte zile ale anului. În rondul de la intrarea în Parcul Ioanid sunt mașini abandonate și în mijlocul drumului.

Fac un ocol pe Dacia, Dumbrava Roșie e stradă respectabilă cu sens unic. În sfârșit, cineva a gândit bulevardul cel mai frumos din capitală într-un mod logic: avem acum patru benzi, dintre care una este oficial dedicată parcărilor. Plus că au dispărut morcovii lui Oprescu din mijlocul drumului. Frumos, curat, sistematizat, speranțe mari privind deblocarea traficicului, mai ales după încheierea lucrărilor de la Piața Gemeni.

Ajung la intrarea pe Dumbrava Roșie și încerc să reconciliez două noțiuni noi. Strada și-a schimbat sensul unic. Casa Simona Lahovary de pe colț nu mai este, iar în locul ei a rămas un doar șantier din altă lume. Am văzut în direct demolarea anul trecut, dar nu mă așteptam să regăsesc azi cartierul Ioanid sub formă de dantură perfectă cu un dinte lipsă. E trist.

povești

Educație pietonală

02/03/2011 pif 1 Comment

În copilărie se organiza un concurs școlar numit “Educație rutieră – Educație pentru viață”. Practic fiecare școală își forma o echipă de bicicliști care trebuia apoi să treacă prin mai multe etape (pe sector, pe oraș etc) și câștiga un loc într-o tabără națională în cursul verii.

Ce era interesant e că în afară de proba practică (scheme cu bicicleta — numai eu știu câte rampe, jaloane, balansoare și opturi am văzut pe vremea aia) și proba de traseu (unde trebuia să te plimbi printr-un mini-oraș respectând regulile de circulație), aveam și o probă de teorie.

Aveam manual, un fel de cod rutier simplificat, din care învățam o groază de chestii, atât din perspectivă de biciclist, cât și de pieton — doar până la urmă ăsta era scopul jocului la 9-10 ani. Nu eram eu cea mai tare la partea asta, că mie îmi plăcea de fapt să mă dau pe balansoar într-o roată, dar vrând-nevrând am învățat ceva.

De exemplu, că pietonii merg pe trotuar și mașinile și bicicletele pe stradă.
Că strada se traversează pe la zebră și nu pe unde ai treabă, altfel e vina ta dacă dă mașina peste tine (deși în mod ciudat pe vremea aia cred că în codul rutier scria că șoferii sunt vinovați oriunde ar fi pietonii, dar s-au mai schimbat lucrurile între timp).
Că dacă te dai jos din autobuz, nu te arunci să traversezi strada prin fața lui.
Că pe trecere se merge în pas vioi.
Că dacă vezi că vine o mașină, te grăbești înspre trotuarul opus, în niciun caz nu te întorci de unde ai plecat.
Că niciodată, dar niciodată, nu trebuie să-ți imaginezi că un conducător auto o să te ocolească, așa, din oficiu.

Acum — nu vreau să spun nimic nou, pentru că pentru un adult toate chestiile astea ar trebui să pară de bun simț. Dar ghici ce — în București nu sunt!

Dintre toate relele pietonale, singura scuzabilă e cea cu lipsa trotuarelor. Nu poți, evident, să mergi pe trotuar acolo unde este ocupat de mașini. Dar în restul cazurilor, îmi scapă de ce sunt atât de mulți oameni cărora li se pare ok să sară în fața mașinilor pe o șosea cu 4 benzi pe sens, sau să meargă pe mijlocul drumului cu telefonul la ureche, acolo unde nici măcar nu pot fi ocoliți. Nici măcar dacă n-ai trotuar nu ai voie să faci asta, nu lejer, nu fără griji, de parcă ar fi un drept inalienabil.

Așa că mă întreb dacă se mai face educație rutieră în școli.

Și mă mai întreb dacă noi ăștialalți care am uitat cum se trece strada n-ar trebui să ne împrospătăm memoria înainte să ne ia un neatent pe capotă.

parcări, povești

Confesiunile unui parcagiu

21/02/2011 pif 3 Comments

Își spune Marius, are 21 de ani și e student la economie. Când i-am spus că n-am nevoie de bon fals de parcare și nici de poezia cunoscută s-a uitat mirat o fracțiune de secundă și apoi și-a băgat mâinile în buzunar așteptând. Știe că e ilegal ce face, dar îi ies mai mulți bani decât dintr-un job la McDonald’s. Cât? Cât să-și plătească chiria în fiecare lună, zice el. Și cât “muncește” pentru asta? Câteva seri pe săptămână. Niciodată în weekend.

O meserie profitabilă

În București parcagiii ilegali sunt pe val. Nu știu dacă e o coincidență, dar de când s-a terminat cu mafia Dalli, iar parcările au intrat sub administrarea primăriei, sunt din ce în ce mai mulți. Dacă te plimbi seara prin aceleași locuri, e imposibil să nu-i recunoști. Pici de-o șchioapă în echipe de câte 2-3, femei care apar când nici nu te aștepți și care își petrec restul timpului la căldurică, pe un scaun sau pe o bucată de gard. Bărbați în toată firea, dotați cu veste reflectorizante și carnet de bonuri, exact ca angajații primăriei. Discurs bine pus la punct și justficări destule încât să-ți ia banii și să nu te mai uiți înapoi.

Îi găsești în parcările cu plată, dar nu în timpul zilei, ci seara. În București există locuri de parcare pentru care plătește până la ora 17, până la 20 sau până la 22 (în Piața Revoluției). Cel puțin așa scria pe panourile mari de la intrarea și de la ieșirea din parcare acum ceva vreme, înainte să înceapă să dispară. După ora respectivă și în weekend, oricine îți cere bani de parcare nu are dreptul să facă asta. Și totuși dacă încerci să găsești un loc de parcare în centru după șase seara e aproape imposibil să nu te trezești abordat de un parcagiu ilegal. La început erau decenți: îți arătau un loc de parcare (de parcă un șofer care asta caută nu vede) și dacă te băgai îți cereau un bacșiș pentru servicii. Apoi au început să alerge după tine prin parcări și să dezvolte poezii asemănătoare cu ale parcagiilor oficiali. Aveau chiar și bonuri de pus în parbriz, bineînțeles, toate deja folosite sau expirate de un an. Pe ger năprasnic se adăpostesc pe la diverse colțuri și apar când nici nu te aștepți.

Nu e “loc” pentru oricine

Revenind la Marius. Mi-a povestit că are o tactică bine pusă la punct. În timpul zilei umblă prin parcări ca să facă rost de bonuri lăsate de șoferi pe-afară. Angajații primăriei nu protestează, îl lasă să-și facă treaba. Uneori primește de la ei bonuri “nescrise”, pe care le păstrează pentru șoferii cei mai necreduli. Seara iese în oraș. Dar nu chiar la Universitate sau la Unirea. Acolo e plin de țigani, “care au teritoriul lor”. Merge în spate, la Arhitectură, merge în Piața Revoluției când e aglomerat. Uneori își încearcă norocul și pe Câmpineanu sau pe la Romană, pe unde oricum nu există parcare cu plată. De obicei vara oamenii nu se mai uită la bani. Zice că cel mai profitabil e să stai la Municipal la spital. Dar el nu are “loc” acolo.

Cei mai mulți șoferi nu pun întrebări și scot direct banii. “Stați mai mult de o oră?” Tariful e mai mare decât în timpul zilei, în general primește cam cinci lei de mașină care nu stă mai mult de 1-2 ore, în funcție de unde “stai”. Și mașini sunt multe. Unii șoferi știu că e ilegal și cer bonuri sperând să scape de el. Dar Marius e pregătit. Notează repede numărul mașinii și înmânează un bon. În grabă fiind, șoferii nici nu se mai uită că bonul e compostat de săptămâni întregi și că pe el scrie că a parcat de fapt pe la prânz. Alții își dau seama că nu e angajat al primăriei și argumentează că la ora asta parcarea nu se plătește. Dar întotdeauna există o ocazie specială, întotdeauna există panouri cu informații greșite sau care așteaptă să fie schimbate. De cele mai multe ori oamenii înțeleg ce se întâmplă, dar e mai ieftin să scapi repede de el, decât să stai în oraș gândindu-te că se poate întâmpla ceva cu mașina ta. “Și se întâmplă vreodată ceva?” El n-are ce să facă, dar aparent alți parcagii pot deveni periculoși.

Nu a luat niciodată amendă. Știe că umblă poliția să-i amendeze, dar el “lucrează” discret. Nu stă în mijlocul străzii să arate locuri de parcare, nu insistă prea mult cu rugămințile și întotdeauna se dă drept angajat “de la parcare”. Știe că oamenii se enervează când le spui că vrei bani “de-o bere, șefu”. Cei de etnie rromă n-au niciun stres din ăsta. Primesc amenzi pe care nu le plătesc, oricum n-au domiciliu legal. Doar de ei îi e frică, au zonele lor, împărțite după rata de profitabilitate. Dacă nu ești de-al lor, nu prea ai ce căuta în centru.

Marius lucrează de astă vară și vrea să continue. Încă merge afacerea, deși “nu prea mai e loc”. Dar nu vrea să facă asta toată viața. Vrea doar să termine facultatea și pentru asta are nevoie de bani. Apoi și-ar dori să lucreze în vânzări și să-și ia mașină. Îmi spune că n-ar da niciodată bani pe parcare, nu în București.

Editorii dintrafic.net nu sunt responsabili pentru veridicitatea informațiilor prezentare în acest articol.